Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Obiective turistice

Lacul Pângărați

Lacul Pângărați este o arie naturală de protecție specială avifaunistică ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip acvatic), situată în județul Neamț pe teritoriul administrativ al comunei Pângărați. Arealul se află în partea central-sud-vestică a județului Neamț pe cursul râului Bistrița, între Munții Stânișoarei – aflați la nord și Culmea Goșmanu-Geamăna din Munții Tarcău – aflată la sud, la est de satul Pângărați, lîngă porțiunea Bicaz – Piatra Neamț a drumului național DN15.

Rezervația naturală (cu o suprafață de 135 hectare), a fost declarată arie protejată prin Hotărârea de Guvern nr.2151 din 30 noiembrie 2004 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone) și reprezintă un lac de baraj artificial amenajat în anul 1964 pe cursul mijlociu al râului Bistrița, cu scop hidroenergetic.

Altitudinea sa este de 370,6 m, lungimea luciului de apă este de 3700 m, lățimea de 730 m și adâncimea maximă de 14 m.

Pe următoarele 3 lacurile situate în aval de Barajul de la Bicaz (Pângărați, Vaduri, Bâtca Doamnei), ca și o consecință a aportului de ape mai calde din Lacul Izvorul Muntelui – deși mai frecvent se formează gheață la mal – înghețul este de amploare mai redusă. Eventualul pod de gheață format este incomplet, fragil și ușor distrus de dinamica activă a circulației zilnice a apelor cu temperatură mai ridicată. Această condiție alăturată unei clime propice și unor resurse trofice bogate, asigură luciului de apă și împrejurimilor acestuia un mediu favorabil pentru găzduire (iernat), hrană și cuibărit pentru mai multe specii de păsări migratoare de apă ale culoarului est-carpatic.

Se întâlnesc aici rațe (mare, sunătoare, moțată), lebădă de iarnă, lișite și populații de pescăruș argintiu, dar și exemplare de lebede de vară, corcodel mic, rațe sulițar sau cu cap castaniu, mătăsar, cufundar polar, egretă. Migrația lebedelor pe lacurile din zonă începe în octombrie și se termină la sfîrșitul lui februarie sau, uneori, în martie.

Ihtiofauna ariei naturale este constituită din mai multe specii de pești (oblete, scobar, clean, știucă, caras, ghiborț, biban, plătică, roșioară), iar flora este una specifică zonelor umede.

În anotimpul hibernal, păsările se hrănesc deseori la marginea gheții, iar seara se deplaseaza pe Bistrița în aval și pe afluenții acesteia din zona limitrofă. Când sursele de hrană diminuă datorită stratului de zăpadă persistent, păsările se deplasează pentru hrănire spre fermele zootehnice limitrofe, sau la silozuri și rampe de gunoi, mai puțin în perioadele cu temperaturi foarte scăzute când întreg bazinul acvatic îngheață sau sunt viscole prelungite.

Mănăstirea Pângărați

Mănăstirea Pângărați este una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din județul Neamț. Acest așezământ de veche tradiție de pe valea Bistriței se afla puțin mai la răsărit de Muntele Botosanu, pe malul stâng al părăului Pângărați. Locașul monahal își are începuturile în secolul al XV-lea, când pe aceste locuri trăiau călugări sihaștri, dintre care cel mai renumit este Cuviosul Simeon, unul dintre sfetnicii Sfanțului Ștefan cel Mare.

Numele mănăstirii provine de la un oarecare călugăr Pangratie, după mărturia istoricului Nicolae Iorga, care mărturisește „se pare a fost un pustnic de demult, dând numele părăului din apropiere”. Același istoric spune că termenul „pângărați” nu are „nici un amestec cu ideea de pângărire”.

În anul 1460, Cuviosul Simeon de la Pângărați a ridicat prima biserică din lemn, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, aceasta fiind incendiată însă de turci, în anul 1476. Se pare că în timpul expediției lui Mahomed al II-lea, din vara anului 1476, obștea monahală de la Pângărați a trecut prin momente de grea încercare. Probabil, un grup de turci răzlețit după pradă în această parte a dat foc bisericii, iar călugării s-au ascuns în munți, trecând apoi în Transilvania unde au rămas până la încetarea războiului.
Mai târziu, schitul este transformat în mănăstire, de voievodul Alexandru Lăpușneanu, care zidește în locul bisericii din lemn o biserica din piatră, cu arhitectură unică, ce a rezistat până în zilele noastre.

Biserica cea veche a mănăstirii din Pângărați a fost zidită deci din piatră, în anul 1560, de către evlaviosul domn Alexandru Lăpușneanu, și s-a sfințit de către mitropolitul Grigorie al Sucevei, în anul 1560, după cum ne istorisește pisania mănăstirii: „Cu bunavoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Prea Sfântului Duh și cu ajutorul marelui mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir s-au zidit și s-au sfințit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de acesta Grigorie Mitropolit al Socevei, la leat 7068, din porunca lui Alexandru Voievod.”
Pornind de la o mica suprafață de teren atribuită de Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Pângărați va ajunge în mai puțin de un secol, prin danii și cumpărături, unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriței, rivalizând prin putere și bogăție cu toate mănăstirile învecinate și în primul rând cu Mănăstirea Bisericani.

Așezarea monahală de la Pângărați va apare pentru prima oară sub denumirea care a consacrat-o într-un document emis de cancelaria lui Petru Șchiopul, la 9 iulie 1577. Din acea perioada a rămas faima iconarilor de la Pângărați, câteva dintre icoanele de o mare frumusețe putându-se vedea și astăzi la ușile împărătești ale iconostasului. Ele aparțin marii școli iconografice autohtone din epoca de vârf a Moldovei medievale.

În anul 1642, marele vistier Dumitru Șoldan va construit turnul clopotniță. Alte înnoiri s-au adăugat în secolul al XIX-lea, de către egumenul Macarie, care a transformat tainiță subsolului în biserică și a construit impunătorul corp de chilii din sud-vest, unde se află stăreția, trapeza și biblioteca.

La începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Pângărați constituia unul dintre puținele adăposturi sigure din Moldova, din moment ce episcopul Sava al Românului a încercat să ascundă tocmai aici odoarele eparhiei, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, când cătanele austriece invadaseră țara.

În anul 1850, starețul Varnava restaurează mănăstirea și construiește noi clădiri. Tradiția locului îi consemnează printre cei mai renumiți egumeni pe Cuviosul Simeon și urmașul sau, Cuviosul Amfilofie, fiind cinstiți în zonă ca sfinți. Racla cu moaștele Cuviosului Simeon a fost dusă de Ștefan cel Mare și Sfânt în cetatea de Scaun a Sucevei.

După anul 1863, viață monahală slăbește tot mai mult în Mănăstirea Pângărați, dar sfintele slujbe și firul vieții duhovnicești au continuat neîntrerupt până astăzi. Mănăstirea, închisă în anul 1960, se reactivează ca schit abia în anul 1990, iar după doi ani încep lucrările de restaurare la acoperiș, fațadele exterioare, ferestre și turnul clopotniței. Pentru început, fondurile au fost asigurate de Mănăstirea Bistrița, de care a ținut Schitul Pângărați, până să primească statutul de mănăstire pe care îl are azi.

Biserica veche este o construcție masivă din piatră, care pare mare în exterior, dar este puțin spațioasă în interior; sunt de fapt doua biserici suprapuse, cea de la subsol, închinată inițial Sfinților Apostoli Petru și Pavel, are intrarea prin sud, cea de sus, închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, hramul principal al mănăstirii, are intrarea prin partea nordică.

Biserica de deasupra, în formă de cruce, nu are turla. Altarul este luminat de o fereastră la răsărit și alta la nord, în zona proscomidiarului. Catapeteasma din lemn este sculptată și pictată de starețul mănăstirii, în anul 1778. Naosul are absidele foarte înguste și puțin adânci. Ferestrele sunt din lemn, mici, duble, cu grilaj metalic la exterior. Pridvorul este luminat de o fereastră dreptunghiulară la nord și alta la vest. Fațadele exterioare sunt simple, tencuite și văruite în alb pietros. În partea sudică sunt trei contraforturi masive, din piatră.

Ultima actualizare: 10:25 | 5.03.2024

Sari la conținut